Ursul păcălit din nou – de Mihaela Rascu

Plânge ursul supărat
Şi de foame măcinat:
-Mor, mor, mor şi vai, vai, vai,
În pădure nu-i mai trai,
Murele mi le-am mâncat,
Zmeurica s-a uscat,
Pân-la iarnă ce mă fac
Fără fructele ce-mi plac?

-Hei, cumetre, vino-ncoace!
Ia spune, mierea îţi place?
Strigă vulpea cea roşcată
Ce l-a păcălit odată,
Fiindcă ştiu deja un loc,
Iar de ai puţin noroc
Şi albinele-s plecate,
Ai mânca pe săturate!

-N-am încredere în tine,
Fără coadă sunt, vezi bine,
Şi numai din cauza ta,
Ia, pleacă din calea mea!
-Bine, bine, cum pofteşti,
Stai apoi, de flămânzeşti,
Mierea am s-o ling eu toată,
Tu n-ai să guşti niciodată!

Prinde ursul a gândi
„Oare tot şireat-o fi
Vulpea, sau rău i-o părea
Ce-a făcut cu coada mea?”
Pân-la urmă, hotărăşte
S-o asculte şi porneşte
Către locul plin de miere,
Ce-i va oferi plăcere.

Ce aromă minunată
Îi umple nările-ndată!
Prinde stupul să-l coboare
Când, iată, un roi apare
Bâzâind periculos.
Ursul nostru nu-i fricos!
Dă să scape, dând din labe,
Şansele sunt, însă, slabe.

Îl înţeapă toate-odată
Drept prin blana minunată
Şi-l gonesc din luminiş,
Chiar când vulpea, pe furiş,
Stupul, hoaţă, a-nfăşcat
Şi-n pădure a plecat,
Să se bucure-mpăcată
De mierea cea aromată.

Bietul urs, abia scăpat,
Înţepat şi supărat,
Înţelege c-a greşit
Şi vulpea l-a păcălit
Înc-odată, fără teamă,
Fiindcă el n-a luat în seamă
Trista lecţie-nvăţată
Cu coada lui îngheţată.